Cineva drag mie ma intreba astazi daca am disparut. Pai, nu dispar eu asa usor. Problema este ca, asa cum probabil li s-a intamplat si altora, nu prea mai am ce impartasi. Invat sa traiesc si sa nu am parte de dezamagiri, neavand asteptari, si totodata reinvat a visa. Nu visele nebunesti ale tineretii, ci visele "asezate" ale maturitatii, cica. Vise calculate, limite atent trasate, cu grija zilei care vine si cu responsabilitati multiple. Nu mai stiu sa desenez fiindca desenul insemna libertate, zbor, doar din cand in cand mai ascult cate o melodie in care fiecare nota este un plan de evadare maret. Accept ce se intampla, accept ca sunt un animal social care are nevoie de interactiune, invat sa ma accept (asta e cel mai greu) si gata. Incerc sa rad cat mai mult si sa observ cate o frunza, sa simt vantul sau o raza de soare. A, si sa vorbesc mai putin. Cam asta fac in ultimul timp... E greu, dar se poate. Acestea fiind zise, va tzuc, dragilor. Sa ne bucuram de Viata si sa crestem mari.
.
2 comments:
E bine ca ne straduim sa nu avem asteptari, am inteles si noi ca asteptarile neimplinte inseamna dezamagiri. Deci, mai bine fara :) Si da, cel mai greu mi se pare si mie chestia cu acceptarea, lucrez si eu la ea :) e greu, dar nu imposibil. Reusim noi pana la urma, sis, nu-i asa? ;)
Tipuuuup si mi-e dor de tine, stii asta :*
...iar piesa....ce sa zic...stii tu ce inseamna Freddie pentru mine....si pentru asta iti multumesc! Esti o dulce!
Sa fii bine, draguta!
Eu iti multumesc. Normal ca reusim, ce, avem incotro? Si mie mi-e dor, de multe... :D
Post a Comment